Când coloana vertebrală devine carne de tun! Statul își sacrifică motorul economic

În România, se repetă la nesfârșit o frază devenită aproape un slogan: „IMM-urile sunt coloana vertebrală a economiei”. Este rostită cu o naturalețe de o ipocrizie amară, în timp ce realitatea arată exact opusul. Păi, domnilor politicieni, când o coloană vertebrală e lăsată să se frângă sub povara propriului sistem, atunci realizezi că statul nu vrea decât să-și sacrifice motorul economic.

O coloană vertebrală o protejezi, o îngrijești, o menții în echilibru. Ce se întâmplă în România e, mai degrabă, un proces lent și sistematic de distrugere a ei.

IMM-urile nu cer aplauze și nici favoruri. Nu au făcut proteste și nu au hărțuit guverne! Vor doar un teren de joc echitabil, predictibil și coerent. În schimb, primesc din ce în ce mai multă presiune fiscală, reglementări introduse fără consultare, și o birocrație care le penalizează mai degrabă pentru că există, nu pentru că greșesc.

În ultimii 15 ani, IMM-urile au fost supuse unui regim fiscal tot mai împovărător și unei birocrații tot mai sufocante, în timp ce sprijinul real, substanțial, a fost aproape inexistent. În ciuda contribuțiilor consistente și constante la bugetul de stat, aceste afaceri sunt tratate mai degrabă ca o sursă de bani la discreția guvernului decât ca parteneri esențiali pentru dezvoltare economică. În loc de sprijin, au primit măsuri punitive care se adună într-o listă tot mai lungă și tot mai toxică:

• Impozit pe dividende crescut brusc cu 60%;
• Aplicarea CASS pe dividende, până la limita în care accesarea propriului profit devine o povară;
• Reducerea plafonului pentru microîntreprinderi, fără alternativă clară;
• Introducerea în lanț a e-Factura, e-TVA, e-Transport, fără nicio compensație sau sprijin tehnologic real;
• Amenzi disproporționate, aplicate arbitrar, în numele „reformei”.

Și cu toate astea, multe dintre IMM-urile din România continuă lupta. Merg înainte, dar cu capul plecat și coloana tot mai încovoiată. Nu pentru că ar fi slabe sau nepricepute. Ci pentru că sistemul în care sunt forțate să funcționeze le e ostil din structură.

În România, antreprenorul mic e suspect de evaziune, până dovedește contrariul. E nevoit să plătească dublu pentru orice: taxe către stat și servicii private, pentru că statul nu-i oferă nimic în schimb. Sistemul public de sănătate? Neaccesibil sau ineficient. Educația? Alternativa e în sectorul privat, plătită tot din banii generați de „specia” aceasta de antreprenori suspectați că vor să fenteze statul, când de fapt îl țin pe linia de plutire.

Totul ar putea fi doar un nonsens fiscal, dacă nu ar fi și o criză sistemică în devenire. Pentru că atunci când 700.000 de IMM-uri se luptă lună de lună să supraviețuiască, fiecare închidere de firmă nu înseamnă doar o cifră în statistici. Înseamnă salarii pierdute, taxe care nu se mai încasează, migrație economică și decuplare de la orice idee de progres real.

În loc să fie încurajate să crească, IMM-urile sunt taxate la sânge pentru că nu mor mai repede. Statul se comportă ca un creditor disperat, care în loc să-și păstreze clientul în viață, îl sufocă pentru a mai stoarce o ultimă plată.

Această abordare este nu doar cinică, ci sinucigașă. Când motorul economiei e gripat, nu accelerezi. Îl oprești, îl repari, îl respecți.

IMM-urile nu cer proteste. Dar poate ar fi momentul să le organizeze. Într-o țară în care doar categoriile vocale (bugetarii, spre exemplu) obțin schimbări, tăcerea antreprenorilor mici nu mai e o dovadă de responsabilitate. E o condamnare!

Adevărul e că România nu duce lipsă de afaceri care vor să crească. Duce lipsă de un stat care să le permită asta.