Un început timid: România descoperă prevenția în sănătate

În sfârșit, apare un semn că sistemul sanitar din România începe să iasă din logica intervenției târzii și să se apropie de ceea ce în multe țări este normal de zeci de ani: PREVENȚIA.

Declarațiile recente ale ministrului Sănătății, Alexandru Rogobete, despre creșterea bugetului pentru screening și programe preventive nu sunt, în sine, o revoluție. Dar direcția și intenția contează enorm într-un sistem îmbătrânit și nefuncțional ca al nostru. Pentru prima dată după mult timp, accentul pare să se mute de la „tratăm ce apare” (de multe ori tardiv) la „încercăm să nu mai ajungem acolo”.

Diferența nu e doar de strategie, ci de consecințe foarte concrete. În România, multe boli grave sunt descoperite târziu. Cancerul, de exemplu, ajunge frecvent în stadii avansate, când opțiunile sunt mai puține, tratamentele mai dure și șansele la viață mai mici. Asta nu ține doar de medici sau spitale, ci de lipsa unor mecanisme simple și accesibile de depistare timpurie.

Extinderea screeningului pentru cancerul de col uterin, sân și colorectal este, pe hârtie, exact ce lipsea. La fel și ideea de a testa mai mulți biomarkeri la nou-născuți. Aici impactul este direct: unele afecțiuni grave pot fi identificate din primele zile de viață, înainte să producă daune ireversibile. Nu e o promisiune abstractă, ci o diferență reală între o viață normală și una marcată de complicații.

Dar apare o întrebare esențială: câți oameni vor ajunge efectiv să beneficieze de aceste programe? România nu duce lipsă de strategii pe hârtie. Problema apare la implementare. Screeningul funcționează doar dacă: oamenii știu că există, au acces ușor, sunt chemați/informați la timp, nu lăsați să se descurce singuri.

Altfel, banii există, programele există, dar participarea rămâne scăzută. Iar fără participare, prevenția nu produce rezultate.

Un alt punct sensibil este rolul medicului de familie. În teorie, el este cheia prevenției. În practică, este adesea supraîncărcat și slab integrat în astfel de programe. Dacă nu devine un actor central – cu timp, resurse și stimulente clare – schimbarea va rămâne limitată.

Afirmația ministrului că „prevenția nu este un cost” este corectă, dar incompletă. Prevenția este o investiție bună doar dacă este făcută coerent și pe termen lung. Rezultatele nu se văd imediat, ceea ce o face mai greu de susținut politic. Aici se va vedea dacă direcția este reală sau doar un mesaj bine formulat.

Pe scurt, există un prim pas înainte. Nu suficient, nu garantat, dar vizibil. Întrebarea nu este dacă prevenția este necesară, asta este deja clar de ani de zile. Întrebarea este dacă sistemul românesc poate trece de la intenții la execuție. Actualul ministru al Sănătății pare bine intenționat și decis să facă pași concreți. Ceea ce e demn de lăudat!