14 ani de anchetă pentru o ucidere din culpă. Cazul din Vâlcea care arată cum moare, de fapt, justiția la parchete

În 2012, la Râmnicu Vâlcea, moare un om într-un accident rutier și se deschide automat un dosar de ucidere din culpă. Normal, într-un stat funcțional, un astfel de dosar se rezolvă în câteva luni, cel mult în 2-3 ani pentru că expertizele sunt greoaie, pentru că birocrația ne mănâncă efectiv zilele. Doar că aici a durat 14 ani. Da, ați citit bine: 14 ani! Și nu s-a rezolvat cu o condamnare, nici măcar cu o achitare. S-a rezolvat cu o clasare direct la procuror, pentru că faptele s-au prescris.

În luna aprilie 2026, familia victimei, Florentina Dură și Valentin Ștefan Dură, a făcut plângere în instanță împotriva clasării dictate de procurorul de caz. Pe 15 iulie 2026, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a respins plângerea definitiv pentru că, potrivit legii, fapta s-a prescris. Nu doar atât: au fost obligați să plătească statului 100 de lei fiecare, cheltuieli judiciare. Așa arată, pe scurt, minuta:

„Respinge plângerea formulată de petenţii Dură Florentina şi Dură Valentin Ştefan împotriva ordonanţei de clasare nr. 1832/106/P/2012 din data de 02.03.2026 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea ca nefondată. […] obligă petenţii la plata sumei de 100 de lei fiecare, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. Definitivă”. 

Moartea unui om a rămas nepedepsită

Cu siguranță mulți ne întrebăm cui i se poate imputa nefinalizarea unei anchete în 14 ani?! Judecătorul menționează faptul că legiuitorul român a construit un sistem de „protecție redundantă” a drepturilor celor acuzați, uneori chiar în detrimentul celor vătămați. Se spune negru pe alb că expertizele (probele tehnice fără de care ancheta nu poate avansa) se fac prin proceduri greoaie, în birouri sufocate de dosare. Dar cu toate acestea sunt totuși 14 ani de așteptare. 14 ani în care familia victimei a trăit zi de zi cu nedreptatea în suflet și acum e cert că ca trăi în continuare cu acest sentiment. 

Evident, dacă familia crede că i s-au încălcat drepturile – dreptul la viață și la un proces echitabil (articolele 2 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), poate merge la CEDO. Dacă au puterea necesară pentru a o face! 

Omul care a semnat clasarea

Eșecul sistemului judiciar românesc este unul evident în acest caz. Ordonanța de clasare din 2 martie 2026, cea care a pus, formal, capăt anchetei începute acum 14 ani, poartă semnătura procurorului Laurențiu Streza, fost procuror șef al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ajuns între timp inspector judiciar, adică exact omul care, în noua lui funcție, verifică dacă alți magistrați și-au făcut treaba la timp. Nu e nevoie de ironie suplimentară aici. Se explică singură.

Cine se plânge de fapt de prescripție

Dacă privim cu atenție lumea justiției din ultimii ani, discursul public constant al procurorilor din România a fost acela că dosarele se prescriu „la instanță”, din cauza proceselor lungi, a apelurilor, a expertizelor cerute de judecători. Cazul acesta arată, cu documente, o altă realitate: dosarul nu a ajuns niciodată la judecată pe fond. A stat 14 ani la parchet, până când singura mișcare posibilă a rămas clasarea pe prescripție, o soluție luată tot de parchet, nu de instanță.

Suntem convinși că acesta nu este un caz izolat ca structură. O parte din dosarele care se prescriu în România nu apucă niciodată să vadă un complet de judecată, mor la anchetă, în etapa în care procurorul e cel care conduce, cel care cere expertize, cel care decide ritmul. Când vine vorba de responsabilitate publică însă, discuția se mută. Și e nedrept acest lucru! 

Ce rămâne din poveste

Un om a murit în 2012. 14 ani mai târziu, familia lui a primit un răspuns oficial: nimeni nu e tras la răspundere și mai trebuie să plătească și pentru curajul de a fi întrebat de ce. Singura ușă rămasă deschisă e la Strasbourg, unde statul român ar putea fi tras la răspundere pentru ceva ce, acasă, s-a stabilit oficial că nu e vina nimănui.